Postări pe forum

Psih. Elisabeta Moldvoy
25 apr. 2021
In Psihologie Clinică Spec
Cu înțelepciune, despre dragoste și erotism. Iubirea este asemănătoare unui act creator, în timp ce a fi obiect al iubirii seamănă cu o stare pasivă. Prin urmare, cei care deţin superioritatea în acţiune sunt şi cei animaţi de iubire şi de sentimente amicale. În sfârşit, toţi oamenii iubesc mai mult ceea ce le cere mai mult efort;de pildă, cei care şi-au agonisit singuri averea ţin la ea mai mult decât cei ce au primit-o moştenire. Acesta este şi motivul pentru care mamele îşi iubesc copii mai mult decât taţii;ele suferă mai mult născându-i şi ştiu mai bine că sunt copii lor. În prietenia erotică însă, uneori cel ce iubeşte se plânge că iubirii sale pasionale nu i se răspunde la fel, chiar şi când întâmplarea face să nu aibă nimic demn de iubit; la rândul său, cel iubit se plânge adesea că celălalt, care la început îi promisese totul, acum nu-şi respectă nici una dintre promisiuni. Asemenea lucruri se întâmplă când primul iubeşte urmărind plăcerea, celălalt interesul, şi când nici unul, nici altul nu găseşte în legătura lor avantajul urmărit. Şi cum acestea erau mobilurile prieteniei lor, ea este sortită să se destrame când scopurile pentru care s-a întemeiat nu sunt atinse. Spre deosebire de ele, prietenia bazată pe afinităţi de caracter, neexistând decât pentru ea însăşi, rezistă în timp.❤️ Dragostea este compusa dintr-un sigur suflet care traieste in doua corpuri. Aristotel
“DRAGOSTEA ESTE COMPUSA DINTR-UN SIGUR SUFLET CARE TRAIESTE IN DOUA CORPURI” content media
0
0
91
Psih. Elisabeta Moldvoy
04 feb. 2021
In Psihologie Clinică Spec
Ce este anxietatea, cum se manifestă și care sunt cauzele Trăim într-o lume în care cei mai mulți dintre noi se confruntă cu stări aparent inexplicabile de rău, un rău profund, adânc, mistuitor. Un rău care îmbracă multe forme, de la boli fizice, până la stări prelungite de teamă și îngrijorare, stres, depresie, dependențe, relații toxice, comportamente (auto)distructive sau de autosabotare, gânduri de sinucidere. Acest rău inexplicabil ia de multe ori forma anxietății. Pentru că nu știm ce este anxietatea, pentru că nimeni nu ne-a învățat cum se manifestă ea, atât în plan fizic, cât și psihologic, începem să ne gândim că suferim de cine știe ce boli grave, începem să mergem la doctori, iar doctorii nu ne găsesc nimic. Fizic suntem sănătoși, însă ne este rău în continuare – mergem pe stradă și dintr-o dată simțim că ne fuge pământul de sub picioare, inima începe să ne bată cu putere, ne ia amețeală, ni se face greață, începem să tremurăm, ne panicăm și mai tare pentru că ne gândim că dacă vom leșina, dacă ne vom pierde controlul, dacă nu ne va ajuta nimeni, dacă ne vom face de râs, dacă... dacă... Reușim, cumva, să ne adunăm forțele și să mergem mai departe. Izbucnim în plâns, dar ne ștergem repede lacrimile pentru că tot ce ne dorim în acel moment este să ajungem într-un loc sigur, un loc unde să ne simțim protejați, în siguranță, un spațiu unde să simțim că avem control. Pentru că asta este nevoia cea mai aprinsă a celor anxioși – nevoia de siguranță, de certitudine. Au nevoie ca cineva să le confirme că va fi bine, că pericolul pe care îl resimt nu este chiar atât de mare și devastator. Trăim într-o tensiune continuă, ca și cum în orice moment lucruri groaznice ni s-ar putea întâmpla, nu reușim să ne relaxăm, să ne detensionăm, stăm ca pe ghimpi, vedem răul în orice, ne imaginăm cele mai terifiante scenarii și oricât ne-am gândi, minute în șir, ore, zile, nu putem să ne calmăm, să găsim o variantă care să ne liniștească. Și dacă găsim acea variantă, la scurt timp gândurile obsesive reapar – „dar dacă nu o să fie așa, dar dacă totuși...” Ne îngrijorăm dacă ne apare, de exemplu, o iritație pe piele, și deja începem să ne facem un întreg scenariu catastrofal – „dacă am cancer de piele, dar dacă am, de unde o să am bani de tratament, nu voi mai putea munci, mă vor concedia, voi ajunge pe străzi, nu vreau să mor, nu vreau să mor. Dar, poate, totuși, nu este asta. Dar dacă e altceva? Dacă, de fapt, am o problemă internă și se manifestă pe piele? Dacă am ficatul bolnav? Nu vreau să merg la doctor, îmi e frică de doctori și de spitale, numai când văd un halat alb simt că iar îmi vine rău, ce să fac, ce să fac?!?” Evităm situațiile sau informațiile care au legătură cu îngrijorările noastre. De exemplu, dacă ne este teamă că ne vom îmbolnăvi de cancer, numai la auzul acestui cuvânt ni se strânge stomacul și nu vrem să mai auzim nimic despre acest subiect pentru că ne reactivează frica. Ne îngrijorăm dacă copilul nostru tușește și de la o simplă răceală cu care se confruntă ajungem să nu mai dormim nopțile, îl verificăm dacă respiră în pătuț din zece în zece minute și oricât încercăm să ne calmăm, gândurile catastrofale reapar. Dacă avem o pisicuță sau un cățeluș, la fel procedăm și cu ei. Căutăm asigurări – ne sunăm un prieten, ne sunăm apropiații pentru a ne asigura că totul va fi bine, pentru a ne calma. Ne este foarte greu să ne controlăm temerile și îngrijorările deoarece, în majoritatea cazurilor, acestea apar spontan, ca și cum o avalanșă de gânduri s-ar prăvăli asupra noastră. Ne îngrijorăm atât pentru aspecte ale vieții de zi cu zi – starea financiară, starea de sănătate, situația profesională, familia, relația de cuplu, viitorul, cât și pentru aspecte legate de însuși faptul de a ne îngrijora – ne este teamă ca nu cumva să ne pierdem controlul sau să înnebunim din cauza gândurilor și senzațiilor fizice - „dacă o să leșin?”, „dacă ceva mult mai grav se poate întâmpla din această cauză?” Totuși, în ciuda acestor temeri, ne și gândim, cumva, că îngrijorările ne ajută să prevenim anumite situații periculoase (pentru că am folosit deja această strategie – îngrijorarea – pentru a face față unor probleme de viață reale sau imaginare), ca și cum dacă suntem în permanență îngrijorați, suntem și mai atenți, și precauți și mai protejați. Însă, de fapt, îngrijorările și temerile slăbesc capacitatea noastră de a face față problemelor reale atunci când ele apar, deoarece anxietatea ne afectează atât starea fizică, cât și cea psihică. Avem tot felul de frici inexplicabile, care ies la suprafață când ne așteptăm mai puțin. Putem merge la o petrecere și, din senin, începem să simțim cum stările acelea de rău și panică încep să se instaleze. Uneori ajungem să evităm să mai ieșim din casă ori să facem anumite lucruri din teamă ca nu cumva povestea să se repete. Ajungem să nu mai avem încredere în noi înșine deloc. Simțim apoape tot timpul un nod în gât, simțim cum ni se strânge stomacul și cum ne doare de parcă am fi înghițit un bolovan, facem diaree, simțim presiune în tâmple, ne doare capul, ne simțim ca și cum am tremura pe interior, ne este greu să adormim de la atâtea gânduri, avem coșmaruri, vise ciudate, ne trezim speriați, obosiți, suntem la capătul puterilor, pe muchie de cuțit, tresărim la sunete mai puternice, ne speriem repede și resimțim sperietura intens, ni se usucă gura, ne este sete, însă parcă și apa intră cu noduri. Ne este greu să ne concentrăm, atenția noastră este distrasă ușor, ne este greu să ne adunăm gândurile și să punem în cuvinte ceea ce vrem să transmitem. Avem palpitații, stări de greață, simțim furnicături în corp, parcă nu mai avem aer, respirăm superficial, scurt, nu lăsăm aerul să ne umple plămânii. Suntem agitați, irascibili, neliniștiți, nu mai avem răbdare, nu mai avem „nervi”. Parcă suntem tot timpul pregătiți de luptă. Suntem în modul „luptă sau fugi”. Cortizolul și adrenalina (care se eliberează în mod normal în situații de pericol iminent, de stres acut) „picură” încontinuu în corpul nostru, pentru că în mintea noastră este în permanență o situație de potențial pericol. Devenim intoxicați de stres, iar acest lucru ne slăbește sistemul imunitar, sistemul cardiovascular, sistemul endocrin ș.a.m.d. Ne vulnerabilizează în fața bolilor. Ne pot apărea și dispărea eczeme pe piele, dureri difuze în corp, nespecifice, uneori ne țiuie urechile, alteori simțim o presiune în piept. Ne doare spatele, mai ales în partea cervicală, de parcă am purta pe umerii noștri toată greutatea lumii, mușchii ne sunt tensionați, uneori ne deranjează lumina puternică, alteori ni se pare că cei din jur ne copleșesc, ne invadează. Căutăm cu disperare să ne alinăm stările și recurgem la ce ne este la îndemână - consumăm alcool în exces, mâncăm prea mult, luăm pastile, ne uităm cu orele la seriale (chiar dacă vrem să citim, ne este foarte greu să ne concentrăm) și în timp ce facem toate acestea, vuietul minții noastre, ca un cor de barbari, răsună în interior. Alteori locurile pe care le știm atât de bine, locurile cu care suntem atât de familiarizați, ni se par străine. Avem momente când totul ni se pare ireal, ca și cum realitatea noastră, printr-o glumă proastă, s-ar fi modificat într-o clipită. Oamenii noștri dragi ni se par străini. Privim prin ei ca și cum am privi în gol. Ne simțim ca niște roboți, adică simțim un vid mental (ca și cum mintea noastră s-ar fi golit cu totul) și un vid interior (ca și cum nu ne-am mai simți pe noi înșine, ca și cum am fi străini de noi înșine). Acest lucru ne sperie și începem să ne gândim dacă nu cumva am înnebunit sau dacă nu cumva suntem pe punctul de a înnebuni. Și parcă nimic nu ne poate alina acest sentiment de înstrăinare. Aprindem televizorul, dăm drumul la muzică, însă zgomotele acelea ni se par mult prea stridente, încercăm să vorbim cu cineva, însă de cele mai multe ori ajungem să ne răzgândim, pentru că pur și simplu nu ne simțim înțeleși. Cei din jur ne spun „termină cu prostiile”, „dar ce motiv ai să te simți așa, ce-ți lipsește?”, „sigur ai o lipsă de magneziu sau de calciu”, „hai, nu te mai gândi la asta”. Însă noi nu reușim să nu ne mai gândim la asta și, mai mult, începem să ne simțim vinovați și rușinați – sigur este ceva în neregulă cu noi. Ei bine, nu este nimic în neregulă cu noi. Suferim de anxietate, suferim din cauza faptului că prea mult timp ne-am neglijat, că prea mult timp ne-am reprimat vocea interioară, că prea mult timp ne-am ascuns și am fugit de rănile și traumele noastre, că prea mult timp am acceptat să fim călcați în picioare, că prea mult timp ne-am sacrificat, am făcut compromisuri și am rămas în relații și medii toxice. Ne-am izolat, ne-am pierdut autenticitatea, spontaneitatea, libertatea interioară sub greutatea vinovăției și rușinii cronice. Nu ne mai putem conecta cu iubirea din interior, cu iubirea de sine. Multă lume mă întreabă „cum pot să mă iubesc pe mine”, iar eu le spun că iubirea este ascunsă undeva, într-un colț al sufletului, și că tot ce trebuie să facă este să dea la o parte „deșeurile”, care au acoperit-o, credințe și gânduri prin care se biciuiesc pe sine, perfecționismul care le spune „niciodată nu vei fi suficient de bun”, durerea, frustrarea, resentimentele, victimizarea Să se ierte pe ei înșiși, să se accepte pe ei, să renunțe la a se învinovăți și să își asume responsabilitatea pentru ce au făcut sau nu au făcut. Pentru că numai în acest fel vor înceta să mai fugă de ei înșiși, vor înceta să se mai simtă nevaloroși. Însă de multe ori oamenii nu conștientizează de ce se simt așa, de unde vine bagajul acesta. Acest bagaj vine din traumele noastre, vine din copilăria noastră, din adolescență, vine din relația cu părinții, vine din alegerile pe care le-am făcut mai departe urmând inconștient niște tipare distructive, care nu funcționează, care ne cauzează dezechilibru și boală. Literatura de specialitate ne spune că anxietatea poate fi un rezultat al anumitor factori sau combinații de factori precum: - factori genetici: persoanele care au un istoric familial de tulburări anxioase sunt mai predispuse de a devolta și ele o tulburare anxioasă; - factori biologici: se crede că unele simptome ale anxietății generalizate sunt cauzate de un dezechilibru al neurotransmițătorilor la nivel cerebral. Neurotransmițătorii frecvent asociați cu anxietatea sunt serotonina și acidul gama-aminobutiric (nivele scăzute ale acestora). În acest caz, medicația prescrisă are rolul de a normaliza aceste valori; - factori de mediu: în această categorie putem include experiențe negative din copilărie, felul în care am fost crescuți, traume, schimbări, stres, abuz sau neglijare, stil de viață, relații toxice; - factori psihologici: dialog interior negativ, pesimism, rigiditate, perfecționism, așteptări nerealiste, gândirea de tipul „totul sau nimic”, conflicte interioare, neîncrederea în sine. Însă din experiența mea la cabinet și nu numai am observat că înainte de factorii genetici și biologici, există un numitor comun în cazul anxietății – traumele și rănile nerezolvate din copilărie și stilul de viață ulterior care nu face altceva decât să răsucească cuțitul în rană și să amplifice anxietatea. De exemplu, dacă un copil a fost abuzat, neglijat în copilărie, faptul că în prezent continuă același tip de relație toxică cu părinții săi nu face decât să-i amplifice anxietatea și stările de rău. Traumele din copilărie apar atunci când copilul simte că îi este amenințată siguranță, iar aici putem include: un mediu de viață dominat de incertitudine și instabilitate, stres, sărăcie, abuz fizic - violență și agresivitate îndreptate spre copil sau spre unul dintre părinți, abuz emoțional , sexual, pierderea unui părinte, o boală gravă fizică sau mentală a unui părinte, neglijare, accidente sau orice fel de evenimente care îl copleșesc pe copil sau îl fac să se simtă izolat de ceilalți. În momentul în care stresul și abuzurile devin parte din normalitatea vieții de zi cu zi, copilul este într-o stare continuă de alertă pentru că încearcă să anticipeze și să se protejeze astfel de următorul abuz, iar în acest fel anxietatea începe să facă parte din viața sa. Un copil care trece prin astfel de evenimente sau asistă la ele se simte neputincios, vinovat chiar, pentru că nu are creierul suficient de dezvoltat pentru a le face față altfel. Își reprimă emoțiile, își dezvoltă o percepție negativă despre lume și viață, învață să fie neajutorat, să nu mai aibă încredere în oameni și poate dezvolta stres posttraumatic, adică o stare de anxietate prelungită ca urmare a acelor evenimente. Cu cât frica și neajutorarea resimțite în acele momente traumatice sunt mai intense, cu atât anxietatea va fi mai mare. Dacă aceste traume nu sunt vindecate, poți simți chiar până la vârste înaintate, frică, anxietate și un sentiment de neajutorare care nu reflectă, de fapt, adevăratele tale abilități, potențialul tău – doar te simți incapabil, însă acest lucru nu înseamnă că și ești. Pe acest fundal pot apărea și lipsa de motivație, sentimentul că ești „pierdut”, lipsa unui scop sau a unei direcții în viață, sentimente de depresie. La vârsta adultă aceste stări pot apărea spontan, fiind declanșate de anumite evenimente stresante și dificile de viață, pentru că există deja un teren fertil pentru apariția lor sau te pot acompania întreaga viață („de când îmi amintesc sunt așa”) existând în fundalul personalității tale. Un adult care a fost traumatizat în copilărie se poate simți deconectat de propriile emoții, de sine însuși, poate avea comportamente de supracompensare în relațiile sale sau în viața sa – pentru că simte o vinovăție cronică și din acest motiv, de exemplu, are tendința de a le face altora pe plac chiar dacă acest lucru înseamnă sacrificii și compromisuri din partea sa, poate dezvolta diferite boli pentru că emoțiile reprimate și durerea se somatizează, se manifestă în plan fizic prin intermediul diferitelor afecțiuni. În acest sens, anxietatea poate fi privită ca un proces de curățare, de conștientizare, acceptare și eliberare a emoțiilor reprimate (furie, frică, neputință, abandon, respingere, rușine, vinovăție, inutilitate etc) care vor să iasă la suprafață, emoții care s-au amestecat, cristalizat, închegat sub formă de traume. Mai poate fi privită și ca un semnal de alarmă care ne face, „ne obligă” să privim în interiorul nostru cu scopul de a ne elibera de vechi credințe și tipare nefolositoare, care vrea să ne transmită că trebuie să „renunțăm” la ceva - credințe, emoții, atașamente, încrâncenări, anumite ambiții inutile pentru a ne putea dezvolta mai frumos, pentru a putea evolua, pentru a ne putea întinde aripile renunțând la poverile dureroase pe care le purtăm cu noi.
        Anxietatea, experiența trăită de noi toți... content media
0
0
46
Psih. Elisabeta Moldvoy
01 feb. 2021
In Psihologie Clinică Spec
Frumuseţea este o categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însuşirea omului de a simţii emoţie în faţa operelor de artă, a fenomenelor şi obiectelor naturii, care are ca izvor dispoziţia simetrică a părţilor obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, acordul sunetelor, etc. Caracteristicile esenţiale ale frumuseţii sunt armonia şi echilibrul. Frumuseţea constituie una din trăsăturile fundamentale ale întregii existenţe. Fiind o valoare fundamentală, ea stă cu demnitate şi îndreptăţire deplină alături de adevăr şi bine, alcătuind împreună năzuinţele omeneşti spre o viaţă desăvârşită, spre linişte şi pace. Frumuseţea lumii provine din ordinea şi armonia universului, omul făcând parte din acestea. Ea exercită o adevărată fascinaţie asupra omului, chiar dacă uneori pare rece şi respingătoare. Frumuseţea poate apărea, ca o simplă sclipire, ca un foc de artificii, însă, ea poate acumula destul de multă energie încât să te facă să vibrezi. "Toată viaţa noastră este o alternanţă între frumos şi urât, între lumini şi umbre, între vis şi realitate." Omul este mereu tributar unui anumit fel de frumuseţe. Plăcutul este un amestec de frumuseţe cu mister. Pentru a produce emoţii mişcările frumuseţii trebuie să fie spontane şi imprevizibile. Frumuseţea simplă este de consumat, iar cea şlefuită şi misterioasă, este de contemplat. Creaţia îmbină în mod miraculos plăcutul cu utilul şi este făcută din tăcere şi din contemplaţie, nu din zgomot sau furie. Frumuseţea umană nu ţine numai de estetica figurii, ea se reflectă şi în sufletul omului prin pasiunea pe care o arată faţă de tot ce-l înconjoară. Ceva vibrează în om şi-l apropie de adevăr şi de dreptate. Frumosul se trage din firesc şi din ceea ce este sănătos pentru umanitate. La om putem distinge o frumseţe exterioară determinată de înfăţişare şi veşminte, şi una interioară, ce înnobilează firea, consolidează cugetul şi întăreşte simţurile dând posibilitate individului să aibă o percepţia clară asupra adevărului sau minciunii, asupra binelui sau răului, asupra frumosului sau urâtului si al adevarului. Frumuseţea exterioară este trecătoare: „forma bonum fragile est”, „frumuseţea e un dar trecător” (Ovidiu). Cea interioară este eternă. Putem vorbii chiar de o estetică a firii omeneşti, care întrece atât ca durată, cât şi ca intensitate estetica figurii sau pe cea a veşmintelor. Aparenţele sunt, de multe ori, înşelătoare. Este nevoie ca ochii minţii să vadă dincolo de aparenţe, acolo unde se găseşte esenţa, vitalitatea şi perenitatea şi unde doar privirile încercate pot vedea toate faţetele realităţii. Omenirea poate renunţa la multe, dar la frumuseţe nu. Ea este indispensabilă pentru că fără frumuseţe nu ar mai fi de făcut nimic în această lume. Desăvârşirea formelor înnobilează adevărul şi binele. Frumuseţea apare ca o enigmă; are o dublă înfăţişare; incită, fascinează, însă, poate duce şi la rău. Dacă adevărul este întotdeauna frumos, frumuseţea nu este întotdeauna adevărată. Ea nu este totdeauna ceea ce apare, însă, se lasă dorită şi căutată. Frumuseţea interioară e ca un diamant greu de găsit. Nu tentaţia o revelează, ci perseverenţa.De unde vine frumuseţea interioară? Locul ei este sufletul şi caracterul omului, stările de spirit, libertatea interioară, care la rândul lor provin din dragoste, credinţă şi speranţă. Fără aceste virtuţi interiorul nostru se transformă într-un deşert sterp şi arid în care nu va putea încolţii sămânţa binelui, a dreptăţii şi adevărului, cele care dau nobleţe frumosului. Şi bătrâneţea are farmecul ei, mai ales, când suntem pregătiţi să îmbătrânim frumos. „Senectus ipsa morbus est”, „bătrâneţea însăşi e o boală”. Dar este o boală tratabilă. A îmbătrânii frumos este nu numai o calitate, ci şi o artă. Din fericire reuşita depinde numai de noi dacă luptăm sau nu pentru „mens sana in corpore sano”; „minte sănătoasă în corp sănătos”.Isus, prin jertfa Sa izbăvitoare a întregit cununa frumuseţii cu noi mărgăritare: harul şi graţia divină, mântuirea sufletelor, şi fericirea veşnică. Pe ele le-a pus în slujba umanităţii prin intermediul realităţii cotidiene, pentru că frumuseţea nu poate fi despărţită de umanitate, nici de realitatea care o susţine. Numai frumuseţea bazată pe pacea lăsată de Isus va putea salva lumea de pieirea pregătită de omenire cu multă migală şi perseverenţă inconştiente pe tot parcursul istoriei sale. Convingerea mea este ca frumuseţea înseamnă să te iubeşti şi să fii iubită. Vine din interior şi este: o stare de spirit, puritatea şi lumina sufletului, prin contemplarea binelui si adevărului din jurul nostru, în viaţa cotidiana, fumuseţea este în fiecare dintre noi generănd binele, adevărul, ea este tandreţe ,gingăşie, bucuria de a trăi. La urma urmei nu este vorba despre cine ţi-a înfrânt inima, este vorba de cine ţi-a vindecat-o, cine ti-a redat binele, adevărul din sufletul tău, mai apoi să poti contempla liber la esenta vieţii. Concluzia mea privind percepţia binelui şi adevărului în viaţa cotidiană nicidecum nu se centrează pe acele momente în care ţi-ai pus încrederea în mâinile altora, ci mai de grabă pe acele momente în care ţi-ai cunoscut valoarea. În acest context nu este vorba despre cei care te-au dezamăgit, dar în schimb este vorba despre cei care întotdeauna te-au susţinut, redăndu-ţi puterea de a vedea frumuseţile vieţii. Nu este vorba de mulţimea de oameni care te-au dorit, ci de cei care te-au preţuit. La urma urmei nu este vorba de toate acele momente când ai fost numită frumoasă, ci este vorba doar de momentele în care tu ai simţit asta. Frumuseţea este atunci când deschizi ochii pentru a vedea tot ce e mai bun şi mai frumos în lume, când te iubeşti pe tine şi te bucuri de cei dragi, de adevărul din inima ta. Frumuseţea e atunci când cel pe care îl iubeşti din toată inima te priveşte si-ţi spune că nu-i niciuna ca tine... Frumuseţea esti Tu indiferent de felul în care arăţi. Prin frumuseţe respirăm adevărul. Frumuseţea e ceea ce iubim, ceea ce vrem noi să fie, simţind binele şi adevărul din viaţa noastră atunci când ne lăsăm invăluiţi de ea, iar astfel am certitudinea ca vom salva lumea. “Probabil că un suflet pereche adevărat e cea mai importantă persoană pe care ţi-e dat să o întâlneşti în viaţă, pentru că-ţi dărâmă toate prejudecăţile şi te obligă să te trezeşti." Elizabeth Gilbert, “ Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, Editura Humanitas, 2006
Percepția Frumuseții, Binelui în viața cotidiană content media
0
0
60
Psih. Elisabeta Moldvoy
24 ian. 2021
In PSIHOLOGICE
Definitii ale psihodramei: Metoda care prin actiune confera autenticitate sufletului fiind stiinta care prin actiune exploreaza adevarul prin metodele dramei. Dezvoltarea unui sistem de metode ce permite medicului si ego-urilor auxiliare sa patrunda in universul pacientului in incercarea de a-l popula cu imagini interiorizate care au avantajul de a nu fi total iluzorii si de a nu apartine total realitatii. (Jacob Moreno) Psihodrama este o metoda de psihoterapie de grup care prin jocul psihodramatic exploreaza relatiile interpersonale conflicte si probleme emotionale in scop terapeutic (G. Ionescu) Principiile psihodramei. Viata ca model terapeutic. Construirea unei situatii terapeutice care sa integreze toate modalitatile de viata si existenta umana: timpul, spatiul, realitatea obiectiva, cosmosul, si detalii personale. Principiul actiunii. Spre deosebire de psihanaliza ce se bazeaza pe forta cuvantului. psihodrama se bazeaza pe actiune. Pacientii trebuie sa isi exteriorizeze prin miscari, prin joc dramatic, prin mimico-gesticulatie propriile conflicte, visele, delirurile, halucinatiile care mai apoi sunt analizate in grup. Principiul prezentificarii. Indiferent de momentul in care s-a produs situatia pacientul o prezinta si o interpreteaza in prezent. De aceea el poate sa-si manifeste tot ceea ce simte.  Psihodrama are doua scopuri: analiza totala (care viza obtinerea de catre pacient a discernamantului psihanalitic nedezvoltat spontan in timpul vietii)  producerea totala a vetii (prezentarea plenitudinii realitatii, a evenimentelor traite de om, in felul acesta imbogatindu-si experienta traita)  În psihodramă oamenii află ce înseamnă să înveţi prin a face. Grupul are o atmosferă prietenoasă şi stimulatoare care îndeamnă persoana să se exprime prin a pune în scenă diferite dimensiuni ale vieţii sale. Dând viaţa pe scena situaţiilor problematice, psihodrama facilitează stabilirea unui echilibru mai armonios între exigenţele intrapsihice şi cerinţele realităţii, prin redescoperirea şi antrenarea resurselor de spontaneitate şi creativitate ale persoanei. Omul devine actorul propriei vieţi, un scenariu care se scrie în vivo. Scena înlocuieşte divanul şi devine spaţiul în care se pun în acţiune conţinuturile lumii interne. Aici individul se întîlneşte cu resursele, îndoielile, dorinţele, blocajele şi visele sale pe care le explorează într-un cadru securizant. Psihodramă intervine în mod esenţial asupra relaţiilor; prin tehnicile sale specifice metodelor de acţiune (dublul, inversiunea de rol, oglinda, solilocviul, sociometria), ea produce o restructurare a modurilor disfuncţionale de "a fi" în raport cu ceilalţi, provoacă persoana să descopere răspunsuri noi la o anume situaţie şi să devină o fiinţă autonomă şi spontană. Astazi psihodrama este folosita in multe domenii in care oamenii invata, se schimba sau relationeaza cu ceilalti: O intalnim in scoli, spitale, organizatii, teatre. P.S. Intentia mea a fost de a va trezi interesul spre aceasta scoala de formare. Mai multe detalii puteti gasi pe siteul: Asociatia Romana de Psihodrama Clasica . www.psihodramaclasica.ro
Psihodrama Clasica Moreniana content media
0
0
36